Sesiunea ca oglindă: ce învăț despre mine când sunt sub stres

Sesiunea are un mod foarte sincer de a te pune față în față cu tine. Nu contează cât de bine ți-ai făcut planurile sau cât de motivat ai fost la începutul semestrului, când apar examenele, presiunea scoate la iveală lucruri pe care, în restul timpului, le ții bine ascunse. Pentru mine, sesiunea nu a fost niciodată doar despre materie, ci despre cum reacționez când simt că timpul nu mai e de partea mea.

În fiecare an îmi spun că „de data asta o să fie diferit”. Că o să învăț din timp, că nu o să las totul pe ultima sută de metri, că o să fiu mai blândă cu mine. Apoi vine iarna, zilele devin mai scurte, oboseala se adună, iar lista de lucruri de făcut pare că se lungește de la o zi la alta. Încep să simt stresul nu neapărat din cauza examenelor în sine, ci din cauza presiunii de a face totul perfect.

Sesiunea îmi arată cât de mult îmi leg valoarea de rezultate. Dacă într-o zi simt că nu am fost suficient de productivă, apare automat vinovăția. Dacă nu reușesc să respect un program, tind să fiu mult mai critică cu mine decât aș fi cu oricine altcineva. În momentele astea realizez cât de ușor e să confund „a avea un rezultat bun” cu „a fi suficient”. Stresul mai scoate la suprafață și tendința de a mă compara cu ceilalți. Am impresia că toată lumea se descurcă mai bine, că alții învață mai organizat, mai eficient, mai „corect”. Social media nu ajută deloc. Vezi birouri perfecte, planificări colorate și mesaje motivaționale care te fac să simți că tu ești problema. Sesiunea devine, astfel, un test nu doar al cunoștințelor, ci și al răbdării cu tine.

     Pe de altă parte, sesiunea m-a învățat să fiu atentă la semnalele mele de oboseală. Am realizat că nu pot funcționa la nesfârșit pe bază de cafea și vinovăție. Că pauzele nu sunt timp pierdut, ci uneori singurul mod prin care pot rămâne concentrată. Uneori, cea mai bună decizie pe care o pot lua este să închid laptopul mai devreme și să continui a doua zi cu mintea mai limpede. Un lucru important pe care l-am observat este nevoia mea de control. În sesiune încerc să controlez fiecare detaliu: programul, materia, orele de somn, chiar și emoțiile. Când lucrurile nu ies conform planului, frustrarea apare imediat. Abia acum încep să înțeleg că flexibilitatea nu înseamnă lipsă de disciplină, ci adaptare. Că e ok să ajustezi ritmul atunci când simți că e prea mult.

În perioada asta, discuțiile despre dezvoltare personală și echilibru capătă un sens mult mai concret. Sesiunea devine un context real în care poți aplica aceste lucruri: cum îți gestionezi timpul, cum îți setezi limitele, cum ceri ajutor atunci când simți că nu mai poți. Poate cea mai valoroasă lecție pe care mi-o oferă sesiunea este legată de auto-compasiune. Nu înseamnă să renunți la responsabilitate sau să nu-ți mai pese, ci să înveți să nu te pedepsești pentru fiecare zi mai puțin productivă. Încet, încep să înțeleg că progresul nu arată mereu spectaculos și că uneori „suficient” chiar este suficient.

La finalul sesiunii, examenele trec, stresul se mai estompează și viața reintră într-un ritm mai calm. Dar ce rămâne este felul în care m-am raportat la mine în această perioadă. Sesiunea rămâne o oglindă sinceră, una care îmi arată unde mai am de lucrat, dar și cât de important este să nu uit de mine atunci când sunt sub presiune.

Articol realizat de: Cartaleanu Ana

Editor: Cristea Alexia

Sursă foto: Unsplash