top of page
  • Mădălina Hodorog

Imperfecțiunea poate fi perfectă




La șapte ani…

Încă de mică mi-am dorit ca totul să iasă foarte bine, corect, perfect. Caietele dictando pline de bastonașe vor rămâne în istorie, odată cu paginile rupte pe care scriam, în mod repetat, cuvântul creioane, pe care îl poceam la vârsta aceea. Încă de mică am fost cea mai dură persoană cu mine, m-am certat când făceam lucrurile mai puțin bine și era un dezastru atunci când greșeam. Nu știu de unde mai exact a răsărit dorința de a mă autodepăși încă de pe atunci, dar ceva clar a existat în sufletul meu de copil, ceva ce mă făcea să îmi doresc, uneori, mai mult decât aș fi putut.


Dacă aș avea posibilitatea să mă întorc în timp și să stau de vorbă cu cei doi ochi albaștri de demult, mi-aș spune să mă bucur de copilărie, să continui să visez și să învăț din tot ceea ce mă înconjoară. Dacă aș putea vorbi cu mine de acum treisprezece ani, mi-aș spune că visele se pot atinge și atunci când nu avem ochii închiși și că cel mai frumos lucru pe care îl am în acel moment îmi sunt însuși creioanele. Iar la final, i-aș spune să îndrăznească să își coloreze universul, exact așa cum își dorește, să nu fie prea timidă în alegerea culorilor și să își dea voie să fie ea, exact așa cum este.


La cincisprezece ani…

Toate bastonașele și creioanele au luat forma unor exerciții matematice și a unor subiecte de limba română. Cu toate că ceea ce aveam în fața ochilor erau lucruri complet diferite, eu eram aceeași fată care își dorea să știe mai mult, să facă mai mult, să reușească, să vadă pe foaia de hârtie două cifre care să-i confirme că totul este perfect. Adevărul este că, au existat zile pline de haos, nopți nedormite și momente în care simțeam că, oricât aș încerca, nu pot să fiu bună la materia-extratereștrilor (așa o numeam, căci mi se părea că doar cei care nu s-au născut pe planeta asta o pot înțelege), matematica. Am încercat cu toată puterea să înțeleg, să vreau să fac mai mult, însă, totul a fost în zadar.


Abia mai târziu am realizat că, motivul pentru care nu puteam să fac toate cele menționate anterior era că pur și simplu nu îmi plăcea. Atunci am învățat puterea pe care o au preferințele mele în raport cu deciziile din viață. În momentul în care am realizat că pur și simplu nu îmi place, am făcut ceva care ar fi șocat-o pe fetița de la șapte ani, am renunțat. Am încetat să mă chinui atât de tare să fiu perfectă la o materie pe care ajunsesem să o detest. Brusc, m-am eliberat. Totuși, un lucru nu s-a schimbat…




La nouăsprezece ani…


Ultimul an de liceu a fost unul foarte solicitant, pe lângă emoțiile provocate de marele examen al vieții (spoiler alert: s-a dovedit a nu fi atât de mare). Primul pas înainte l-am făcut căzând. Știu că sună absurd, dar așa a fost. Am fost obișnuită să fiu cel mai aspru critic al meu, să mă suprasolicit și să muncesc până la epuizare, însă atunci când ceva îmi ieșea conform dorințelor mele, străluceam până și în proprii mei ochi. A existat o perioadă în care meritul meu refuza să fie recunoscut de unii oameni, cu toate că eu dădeam, uneori, peste limitele mele. Am trăit așa o perioadă, încercând să demonstrez altora ceva ce, de fapt, oricum nu voiau să vadă. În momentul în care am realizat că tot ceea ce fac, fac pentru mine și că absolut nicio notă nu mă definește, atunci am început să cresc cu adevărat. Am început să trăiesc, să muncesc și, în final, să scriu numai și numai pentru mine. Atunci, viața mi-a zâmbit.


În calitate de om imperfect, spun că fricile m-au însoțit la tot pasul. M-au cuprins fără milă și nu mi-au dat voie să cresc sau, cel puțin, asta era ceea ce credeam. Mai târziu, aveam să realizez că fricile sunt cele care ne înalță și ne oferă cele mai aventuroase provocări. Fricile sunt voci interioare care, fie că vrem sau nu să recunoaștem, ne prezintă viața într-un mod mai dur, însă, odată ce te împrietenști cu ele vei urca trepte importante pe scara vieții. Recunosc, am fugit de frici o bună perioadă de timp, până când am realizat că mă învârteam în cerc. Atunci, m-am oprit, am întors privirea spre tot ceea ce mă terifia și le-am îmbrățișat precum un vechi prieten. Momentul impactului a fost precum un duș cu apă rece pentru mine, fiindcă, din ziua aceea, m-am luat de mână cu frica și am pornit pe același drum, împreună.


La nouăsprezece ani, m-a încercat una dintre cele mai importante lecții de până acum, anume că nu pot să fiu bună la toate.

În prezent…

Continui să fac greșeli, să le îndrept și să învăț din fiecare experiență câte ceva. Încăpățânarea, dorința de perfecțiune și voința de a mă autodepăși au fost și sunt normale, atâta timp cât psihicul meu rămâne sănătos. Ce înseamnă asta? Adică atâta timp cât mă simt fericită cu ceea ce fac. Am învățat că este normal să ne simțim supraîncărcați uneori, să simțim că totul e un haos și să avem zile mai puțin bune. Odată cu asta, am învățat că fiecare om are ritmul său de dezvoltare, așa că m-am iertat pentru toate momentele în care am fost prea dură cu mine și mi-am dat voie să greșesc, știind că e uman. La nouăsprezece ani, vin cu o completare la ceea ce credea fata de cincisprezece ani care spunea că nu poate să fie bună la ceva pentru că nu îi place. Un adevăr dureros, poate, e acela că, uneori, nu suntem buni la un lucru pentru că, pur și simplu, nu suntem buni, pe lângă faptul că nu ne place. Acest adevăr stătea bine ascuns, până mi-am făcut curajul să îl spun. Nimeni nu spune că trebuie să fim buni la toate și nimeni nu s-a născut să o facă.


Ceea ce ne face cu adevărat speciali sunt diferențele dintre noi.

Acum, fata de la șapte ani și adolescenta de la cincisprezece ani știu sigur că sunt mândre de cea de la nouăsprezece ani, care continuă să fie cel mai dur critic, însă care a devenit și cel mai bun prieten al său.





_________________________________________________________________________________________________________


Articol realizat de: Mureșan Alexandra

Editor: Mădălina Hodorog

Photos: Unsplash, Arhiva personală

bottom of page